Foreverliving blog

"Când eram un căţeluş te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele şi te
făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, şi indiferent de câte
perechi de pantofi ţi-am distrus şi de câte perne am smotocit, am
devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo
năzbâtie, îmi arătai degetul arătător şi îmi spuneai: “Cum ai putut…?”,
însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai şi mă mângâiai pe
burtică. Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte
ocupat, însă într-un final, împreună, am reuşit. Îmi amintesc acele
nopţi în care mă strecuram lângă tine în pat, şi cu boticul lipit de
tine, îţi ascultam confidenţele şi visele secrete. Erau clipe în care
credeam că viaţa e perfectă. Împreună făceam plimbări lungi, fugeam
prin parc, călătoream cu maşina, ne opream să mâncăm împreună o
îngheţată (eu doar cornetul pentru că “îngheţata era rea pentru
căţeluşi”, îmi spuneai). Mergeam împreună chiar şi la mare…Cât moţăiam
eu la soare în timp ce te aşteptam să te întorci acasă la sfârşitul
zilei!

Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă
şi în afara casei pentru că îţi căutai un partener uman. Te aşteptam cu
răbdare şi te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu
ţi-am judecat niciodată deciziile şi ţopăiam de bucurie de fiecare dată
când te întorceai acasă. Şi m-am bucurat când te-ai îndrăgostit. Ea,
acum soţia ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), şi totuşi
eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi
demonstrez afecţiunea şi supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam
fericiţi. Curând au apărut “puiuţii umani” şi eu m-am bucurat alături
de voi. M-a fascinat duioşia lor, mirosul şi culoarea lor rozulie…
Vroiam să îi îngrijesc aşa cum îi îngrijeaţi voi… Doar că voi eraţi
îngrijoraţi că aş putea să îi rănesc. Şi îmi petreceam timpul închis în
cealaltă cameră, sau în cuşca de câini. Numai eu ştiu cât îi iubeam! Şi
am devenit un “prizonier al iubirii”.

După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam
în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agăţau de blana mea şi mă
trăgeau, îmi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioşi urechile şi
îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, şi le adoram mângâierile,
pentru că ale tale erau din ce în ce mai rare. I-aş fi apărat cu preţul
vieţii mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor şi le
ascultam preocupările şi visele secrete. Aşteptam răbdător la fereastră
să aud maşina ta când te întorceai de pe stradă. A fost o perioadă în
care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu
mine din portofel şi le povesteai mândru despre mine. Au trecut câţiva
ani şi apoi le răspuneai doar “da” şi schimbai repede subiectul. La
început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.

Acum ţi-e greu să-mi faci capricii şi te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreţinerea mea.

Ţi s-a oferit şansa să te muţi cu serviciul în alt oraş. Te vei muta
cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de
companie. Ai luat această decizie pentru că aşa este mai bine pentru
“familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura
ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu maşina până am ajuns…la
adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare.
Ai completat documentele şi ai spus: “Ştiu că veţi găsi o casă bună
pentru el”. Au ridicat din umeri şi te-au privit cu tristeţe. Ştiau
destinul ce-l aşteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având
“pedigrí”. A trebuit să îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci
când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi
ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecţia pe care le-ai dat-o
atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si
respect pentru orice formă de viaţă. Tu m-ai mângâiat uşor pe cap
evitându-mi privirea, şi ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda şi
lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, aşa cum aveam şi
eu una…

După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu ştiai de mutarea
asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauţi altă
familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum a
putut…?”
Altfel, erau foarte drăguţi cu noi atunci când programul lor le
permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul
după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă
cuşca mea, mă uitam sperând că eşti tu, că te-ai răzgândit, şi că totul
a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi
unul care mă va lua să mă îngrijească, să mă salveze. Când mi-am dat
seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguţi care atrăgeau toată
atenţia, m-am retras într-un colţ şi am aşteptat… La sfârşitul zilei am
auzit paşii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârşitul
coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniştită.
M-a ridicat pe masă şi în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:
“Nu-ţi fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se
va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârşit zilele. Aşa cum era
normal pentru mine, am simţit durerea acestei femei. Sarcina ce-i
fusese încredinţată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Ştiam
acest lucru la fel cum ştiam atunci când fiind un căţeluş îţi cunoşteam
toate stările tale.

Mi-a pus cu grija un garou pe laba din faţă. I-am lins lacrima de pe
mână, aşa cum te lingeam şi pe tine când căutai alinare. Cu multă
profesiune mi-a pus acul în venă. Am simţit înţepătura şi lichidul rece
împrăştiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit…
Privind-o în ochi i-am şoptit:
“Cum ai putut…?”

Probabil pentru că înţelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare
rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei şi că voi merge într-un loc
mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de
lumină şi iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viaţă
pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit
printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”…

Nu îi era adresat ei, ci ţie… Îţi era adresat ţie, bunul şi iubitul
meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. Şi la tine mă voi gândi şi te
voi aştepta mereu. Fie ca toţi cei dragi ţie să te iubească şi să-ţi
fie loiali, cel puţin pe cât te-am iubit şi ţi-am fost eu.

Nu te voi uita niciodată…"

Nota autorului

Dacă “Cum ai putut?” ţi-a adus lacrimi în ochi pe măsură ce
ai citit-o, aşa cum mi-a adus şi mie pe măsură ce o scriam, este pentru
că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor în
fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este
binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp
cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.
Vă rog să-l folosiţi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe
site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale şi în
cabinetele medicale veterinare.
Spuneţi oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este
foarte importantă şi pe viaţă, că animalele merită toată dragostea şi
atenţia noastră. Dacă nu îl poţi îngriji, este de datoria ta să îi
găseşti altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteţi
găsi sfaturi bune în acest sens. Orice fiinţă vie este preţioasă. Te
rog, fă ceva pentru a opri sacrificiile Şi sprijină campaniile
impotriva abandonului fiinţelor necuvântătoare.
Mulţumesc.
Jim Willis